Evreu din evrei, regizorul francez (de origine română, fireşte) Radu Mihăileanu este fiul unui fost deportat din lagărele de concentrare naziste (tatăl său, Mordechai Buchman, şi-a schimbat numele în Ion Mihăileanu, după evadarea din lagăr). Cît despre Radu Mihăileanu, el se stabileşte la Paris, după ce, în 1980, în plin regim ceauşist (sau gol regim, ca Alimentara din cartier), fuge din ţară: destin vrednic de un „jidov rătăcitor”.
Mihăileanu a rămas ataşat „evreităţii” sale. Train de vie (1998, pe româneşte, Trenul vieţii) descrie drama unui shtetl în preajma declanşarii holocaustului. Sugestivă metaforă a jidovirii rătăcitoare…
Tot despre periplu (sau jidovire rătăcitoare) este şi filmul Va, vis et deviens (2005, tradus pre limba românească prin Trăieşte!, iar pre limba Occidentului Go, See, and Become). Premiat cu Cygne d’Or (la Copenhaga), dar şi la Berlin şi la Valenciennes, este dedicat dramei evreilor Falashas (sau Beta Israel), mai precis, evrei originari din Etiopia şi Yemen. Termenul Falashas este peiorativ, dar adună în el toată drama unei populaţii rezidente într-un soi de Nowhere: topos-ul (u-topos-ul, adică ne-locul sau nicăieriul) ăsta e chiar esenţa jidovirii rătăcitoare (care nu mai are loc de locuire). Deplasarea evreilor Falashas din Etiopia a făcut obiectul aşa-numitei Operaţiuni Moise (în timpul foametei din 1984), pusă la cale de Ministerul Apărării al Israelului, în colaborare cu CIA. Doar că protagonistul filmului lui Mihăileanu este un creştin din Sudan (Schlomo), pe care mama sa încearcă (şi reuşeşte) să îl trimită în Israel, ca să îi salveze viaţa. Drama lui Schlomo rezidă în faptul că se simte dezrădăcinat, întrucît simulează (fără să reuşească să îşi asume cu adevărat) o altă identitate (cea de evreu). Dedublarea nereuşită îl face pe Schlomo un veşnic rătăcitor, iar periplul lui (social) spre „evreitatea” pe care nu o are nativ, spre Israelul făgăduinţei terestre se converteşte într-o veritabilă dramă.
De unde rezultă că poţi rătăci jidoveşte fără să fii cu adevărat evreu…
Răsfoind un volum de-al comparatistului Nicolae Balotă, găsesc un gînd care mi se pare magistral:
„« Necredinciosul », sau cel ce se declară ca atare, a devenit – cum am văzut – o realitate curentă în lumea modernă. Am putea spune chiar că plaga necredinţei afectează, în primul rînd, lumea creştină. De aceea, în zilele noastre, opera de apostolat al credinţei, de evanghelizare, pe care trebuie să o ducă orice creştin şi creştinătatea în general, nu este într-atît aceea a misionarizării celor din afara lumii creştine, ci tocmai a celor ce, trăind în această lume, au pierdut credinţa în Christos”.
(Nicolae Balotă, Calea, adevărul şi viaţa, Cluj, Dacia, 1999, p. 3
Era yemenită (prin naştere). A cîştigat Eurovisionul anului 1983. A debutat ca solistă în 1979. Era mezzo-soprană. A fost artistă şi… bucătăreasă. A murit din cauza unei complicaţii provocate de virusul HIV (contractat de la soţul ei, omul de afaceri Doron Ashkenazi, mort ulterior şi el datorită unei supradoze de droguri).
A înregistrat vreo douăzeci şi nouă de albume. Şi a făcut coloana sonoră pentru vreo şapte filme (printre care: La Reine Margot, 1994, în regia lui Patrice Chéreau, după romanul omonim al lui Alexandre Dumas, şi The Prince of Egypt, 1998, dedicat vieţii lui Moise şi regizat de Brenda Chapman şi Simon Wells). A devenit celebră cu single-ul Im Nin’alu, inspirat de un poem din sec. al XVII-lea:
„Im nin’alu daltei n’divim daltei marom lo nin’alu”(„Chiar dacă porţile celui bogat vor rămîne închise, porţile cerului nu se vor închide”)
Din 19 noiembrie 1957 pînă în 23 februarie 2003 a trecut cît un sunet pe corzile vocale, cît un fir de praf pe cumpăna fîntînii; pînă s-a petrecut.
Dacă te-ai obişnuit să iei răspunsuri de-a gata, ar fi cazul să începi să le găseşti şi singur(ă). Dacă ai început să le cauţi şi te-ai împotmolit, ar trebui să stai de vorbă cu alţii care deja s-au despotmolit. Dacă deja ai toate răspunsurile atunci sigur mai ai de lucru la eficienţa personală.
Imnul The Holy City a fost compus în jurul anului 1892 de către Stephen Adams, pe versurile lui Frederick Weatherly:
„Jerusalem! Jerusalem!Lift up your gates and sing,Hosanna in the highest!Hosanna to your King!”
Stephen Adams este doar un nume de scenă. Un pseudonim pentru compozitorul Michael Maybrick (1844-1913), cu studii muzicale la Leipzig şi debut la St. James Theatre, împreună cu National Opera Company. Versurile cîntării, scrise în 1892, îi aparţin lui Frederick Weatherly (1848-1929).Pseudonimul (sau numele de scenă) este, fireşte, el însuşi o reduplicare; altfel spus, o repliere asupra propiei ipseităţi (retour sur soi sau, mai bine, redditio completa – ca să-i cităm pe medievali –, adică revenire la propriul său sine). De la nume la pseudonim, de la name la nickname şi de la name la stage name se asterne un drum labirintic, un joc al feţelor şi al identităţilor. În termeni de semiotică lingvistică, numele Michael Maybrick şi Stephen Adams (pseudonimul său) nu au, totuşi, un referent unic: compozitorul este altceva decît omul (aş îndrăzni să spun, dacă analogia îmi este permisă în ciuda laxităţii ei, în felul în care eul intim este altul decît eul social).Ca să rămînem în spectrul muzicii, reduplicarea e un fel de polifonie… Jerusalem, Jerusalem este acelaşi periplu spre o identitate. De la Ierusalim („I stood in old Jerusalem”), la Cetatea cerească („It was the new Jerusalem,/ That should not pass away/ It was the new Jerusalem,/ That should not pass away”).
Decembrie, 2004. Plimbare nocturnă prin cartierul evreiesc al Parisului. Sinagogă. Talit. Chipă. Era de Hannukah.
Un copilandru de vreo doisprezece ani se apropie de mine şi mă întreabă: „Vous êtes juif, monsieur ?”
Am ezitat puţin şi… i-am răspuns… (poate cu regret…): „Non, je ne le suis pas” Aş fi adăugat parcă : „pas tout à fait”. Băieţandrul îmi replică cu mîndrie : „Mais moi, moi, je suis juif !”
Am glisat apoi mai departe, peste întunericul aşternut pe asfalt : tăcut, jidoveşte (şi rătăcitor)…
Nu ştiţi pe unde s-o luaţi? În fond, nici un prea contează. Tot pe blogul lui Daniel sînteţi. E ca pămîntul, adică rotund (sau dodoloţ, precum ochii). Fie-vă preumblarea cu folos!
atunci sigur mai ai de lucru la eficienţa personală. 
