Cele mai rapide mijloace de comunicare

Noile cercetări în materie de comunicare au stabilit un clasament al celor mai rapide mijloace de comunicare ale epocii noastre. Iată rezultatele investigaţiei în discuţie:

The 3 fastest ways of communication in the world are:
3. Tele-fax
2. Tele-phone
1. Tell-a-woman

Need it faster??
Ask her not to tell anyone!!!

(îi mulţumim prietenului Ch. pentru că ne-a pus la dispoziţie aceste informaţii)

Despre îngeri

Cartea lui Pleşu despre îngeri este, fără îndoială, mirabilă. Cine n-a citit-o mult a pierdut. Dar nu despre asta e vorba aici…

Aseară, Liviu Mocan, făţuitorul de oglinzi pentru cer, a fost amfitrionul criticului Nicolae Balotă. Făcînd parte din faimoasa generaţie a cerchiştilor (din vremea exilului Universităţii clujene la Sibiu), Nicolae Balotă este unul dintre cei mai importanţi critici literari formaţi în creuzetul intelectual din preajma lui Lucian Blaga. Se află însă deopotrivă în siajul teoretic deschis de E. Lovinescu.

Destinul i-a fost interesant, excepţional, şi totuşi nu surprinzător: în anii 50 nu era nimic surprinzător ca un intelectual de calibru şi în acelaşi timp cu vederi naţional-ţărăniste, să fie arestat în noaptea dintre 2 şi 3 ianuarie 1956…

După cincizeci şi unu de ani, sculptorul Liviu Mocan îl „bineveneşte” pe invitatul său, adresîndu-i-se cu apelativul „Domnule Profesor”. Prompt, Nicolae Balotă ne povesteşte despre exilul în satul Lăţeşti, din Bărăgan, după eliberarea din recluziune, sat în care se afla şi Julia (soţia pastorului calvinist din Oradea, Visky Ferencz, închis la acea vreme), împreună cu cei şapte copii ai lor. Unul dintre ei, în vremea aceea în vîrstă de doi ani, i se adresa cu apelativul „Nicu bácsi”. După zeci de ani, copilul, Visky Andras - actualmente scenarist al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj - i se adresează într-o emisiune televizată cu… „Maestre”; motiv suficient ca Maestrul să îi amintească de… „Nicu bácsi” .

Lui Liviu Mocan îi place însă să îi amintească scriitorului Nicolae Balotă că unii, fără să ştie, au găzduit chiar îngeri.

Ne oprim aici cu procesul-verbal de seară „critică”, lăsînd să vorbească imaginea. Doar una, pe care am intitulat-o sugestiv: „cine zice ăla este!” (întrebare ajutătoare: unde străluceşte îngerul în imaginea de mai jos? ). Ştiţi, unii făţuiesc oglinzi pentru cer…

Unii, fără să ştie, au fost găzduiţi de îngeri… Dar îşi dau seama, totuşi, cînd descarcă pozele din aparat. Ştiţi, sînt aparate de fotografiat care pozează îngeri. Ca de exemplu… Uf, dar aici nu facem reclamă gratuit. Nu la aparate. Facem reclamă gratuit numai pentru îngeri.

Privatizarea lui Dumnezeu

Era vară, iar copacii fugeau verzi unii după alţii. Mai apoi, au început să se îmbrîncescă cu ramuri verzi, foarte verzi, verzi de-o şchioapă. Apoi au început să se îmbulzească unii în alţii, după ce, o vreme, s-au îmbrîncit cu brînci verzi. Verzi de-o şchioapă. Biserica rămăsese de mult în urmă. Rămăsese galbenă sau portocalie. Sau galben-portocalie. Ca şi cum i-ar fi roşit tegumentul icteric. Acum, doar copacii alergau prin faţa ferestrei. Alergau verzi. Verzi de-o şchioapă.

- Unde e capătul de linie?

- Lîngă spital, ştiţi, la biserica aia galbenă. Ştiţi, biserica lu’ Becali.

- !?

Rămîn mut. Zîmbesc. Zîmbesc amar. Zîmbesc dezarmat. Zîmbesc negru. Iar bătrînul de lîngă mine insistă:

- Aşa-i, nu rîdeţi, domnu’. Aia-i biserica lu’ Becali…

Iar copacii fugeau prin faţa ferestrei. Fugeau verzi prin… da, prin faţa ferestrei. Fugeau unii după alţii. Iar biserica rămăsese în urmă. Rămăsese galbenă. Sau roşie. Sau portocalie. Ca şi cum i-ar fi roşit tegumentul icteric. Rămăsese în urmă. Rămăsese a lui Becali. Doar copacii fugeau. Fugeau verzi. În timp ce eu zîmbeam. Zîmbeam galben. Sau roşu. Sau portocaliu:

„…. numai eu nu aflasem…; nu aflasem că Dumnezeu fusese privatizat…”

Oraşele de altădată…

POSTOLACHE

Dicţionar de nume predestinate:

• Brânzovenescu şi Farfuridi: nume predestinate pentru nişte fiinţe aproape stimabile sau stimabile pînă la comestibil. Gata să îşi asume gesturile cu responsabilitate anonimă.

• Trahanache e un nume potrivit pentru cineva greoi şi îmbătrînit. Ehei, Trahanache s-a născut bătrîn! Doar asta i-a fost scris, pentru asta a văzut el lumina zilei (voiam să spun… lumina tiparului).

• Auguste şi Louis Lumière (adică fraţii „Lumină”) au fost predestinaţi să se joace de-a luminile şi umbrele. Şi aşa… s-a făcut că a apărut primul aparat de filmat. Apoi, primul aparat de proiecţie cinematografică. Şi numele le-a fost predestinat pentru joaca lor.

• Presley este un nume predestinat pentru un Prîslea cel Voinic modern, care se ia la trîntă cu tradiţia şi care întoarce sonoritatea cu viscerele pe dos. Şi care foloseşte drept paloş o chitară, pe care o lipeşte (Stuck on you, zice şlagărul) cu grijă de spinarea zmeului cel bătrîn (ştiţi, e ca şi cum l-ai disciplina pe clavecin cu o baterie; că doar ambele sînt instrumente de percuţie, nu?).

• Să ne fie cu iertare, dar şi Văcăroiu este un nume predestinat pentru cineva cu vocaţie de „mînător” al turmei naţionale.

• Gurile rele spun că şi Codruţ ar fi un nume survenit destinal pentru un ministru dintr-o ţară în care se fură precum în codru.

În sfîrşit, ……. Postolache. Postolache este predestinat să fie blogger. Să posteze posturi, fără să ţină post de internet. Să citească toate posturile care se postează pe alte „bloage”. Să urmărească toate clasamentele, să spere la rating mai mare, să se facă luntre şi pixeli ca să intre în top 10. Să-i motiveze pe internauţi (uneori cu „blogărnicie”) să-i devină cititori. Să se dea peste cap, rulîndu-se precum blogroll-ul, pînă realizează un număr suficient de incoming links.

Postolache este obişnuit cu scrisul. Scrie posturi, numai că postul este o specie literară (?) nouă (aştept cu interes apariţia primului volum-„blog” tipărit pe hîrtie şi cu miros imbietor de cerneală tipografică; sms-uri de dragoste publicate în volum am văzut deja). Postul, zic, este o specie e-literară cumplit de heterogenă. Un pot-pourri, ce mai! (să ştiţi că există şi post-pourri; în traducere literală, „post putred”). Un bric-à-brac de lucruri vechi (şi „nouă”). Există posturi şi bloguri despre te miri ce: jurnalism alternativ, muzică modernă sau clasică, literatură, artă, dating, film, spiritualitate, teologie.

Hiba principală e, însă, improvizaţia. Toată lumea scrie orice şi despre orice. Nu trebuie să fii profesionist ca să scrii. Nu există cenzură profesională. De pildă, toată lumea teologhiseşte à son gré. Postolache e e-teolog, iar producţiile lui pot fi uşor clasate drept electronic theology (nu sînt „pentru contra” internetului, dar… ştiţi, chestiile astea care încep cu e- îmi cam produc alergie, aşa că mereu mă întreb dacă există şi e-diot şi mă mai întreb ce înseamnă). Dar pe teologul Postolache nu-l veţi citi în Journal of Modern Theology, care necesită peer-to-peer review, pentru că el este teologul nepereche; nici nu-i susceptibil să fie revizuit. Dacă vrei să-i revizuieşti tezele, îţi trînteşte ritos un comments are closed.

Postolache este un apostol degenerat. Apostolul este cel care pune în act trimiterea (apo-stello), aşa că umblă per pedes apostolorum. Postolache nu ştie să umble pe jos. Postolache ştie să umble doar la calculator. Postolache nu ştie să umble pe mare, precum apostolul (sicut apostolus), ştie numai să surfeze pe internet. Postolache este un teolog „pentru aceasta” (nu, nu, nu ad-hoc; dacă ar fi ad-hoc, ar fi bine, pentru că ar şti limbi clasice şi ar citi Vulgata lui Ieronim; dar Postolache nu ştie). Postolache nu ştie drumul spre Agora ateniană, nici spre Areopag, dar se opreşte din cînd în cînd în Piaţa Matache. Şi dacă tot vă mai e drag de el, citiţi-i numele frumos şi palatalizat, precum francezii: Postolaş (aşa parcă devine inofensiv).

Postolache n-a auzit nici de Retractationes, pentru că e prieten cu Gusti (ăla din Ferentari), dar pe la Hippo încă nu s-a învrednicit să călătorească spiritualiceşte. Dacă ar fi făcut-o, poate ar fi auzit şi el îngerul rostindu-i tolle lege şi ar fi luat să citească. Să citească din sfinţii Apostoli cu luare aminte. Dacă i s-ar întîmpla asta, şi-ar schimba numele din Postolache în Apostu. Adică A-postu. Şi-ar face să strige pietrele, nu pixelii. Aşa a făcut şi George Apostu. În rest, un A-post(ol) modern postează puţin şi posteşte mult. Scrie puţine posturi, dar îşi asumă cu vrednicie postul (slujba) încredinţat(ă). Dacă s-ar converti, aşa ar face şi Postolache.

Deocamdată însă, Postolache postează.

Post-script („neştiinţific”, cum ar zice Kierkegaard, teolog neaoş, nu blogolog!): orice asemănare cu posturile pe care le-aţi citit prin blogosferă este pur întîmplătoare!

For the Beauty of the Earth

L-a scris în 1864, la vîrsta de 29 de ani. E vorba de imnul For the Beauty of the Earth (oare e tradus în limba română? nu cred). Anglican, membru al Mişcării Tractariene (care încerca să argumenteze descendenţa apostolică a Bisericii Angliei), licenţiat în limbi clasice la Queen’s College, Cambridge, Folliot Sanford Pierpoint este autorul volumului de poeme The Chalice of Nature and Other Poems. Cupa naturii… Cupa naturii? Protestant veritabil, Pierpoint nu se putea poticni de pragul de sus al Naturii, care ne descoperă - prin frumuseţea ei - frumuseţea Creatorului, dar a cărei forţă de revelaţie este precară în absenţa Harului[1]; de aceea, frumuseţea pămîntului (beauty of the earth) este dublată de gloria cerurilor (glory of the skies):

„For the beauty of the earth
For the glory of the skies,
For the love which from our birth
Over and around us lies.”

Imnul a fost asociat încă din sec. al XIX-lea cu diverse melodii, dar cel mai adesea cu partitura lui Conrad Kocher.

Inegalabil este însă remake-ul lui John Rutter (n. 1945), cel mai important compozitor de muzică imnică în viaţă (şcolit la Cambridge şi cu discografia publicată consecvent de Oxford University Press). Pusă „în scenă”, de fapt, pusă „în strană” cu un cor de băieţi de la Saint Paul’s Cathedral (Londra), piesa mi se pare un model liturgic protestant de luat în considerare. Corul de băieţi de la St. Paul’s, care interpretează partitura lui Rutter (sub bagheta „partitorului” însuşi), este pur şi simplu… mirabil.

 

Încă un motiv pentru care cred că reînnoirea închinării nu înseamnă necesarmente chitară electronică şi ritmuri de hip-hop. În plus, după cum se vede, pînă şi pruncii de treisprezece ani o pot învăţa.

Să vă fie pămîntul rotund şi frumos, astazi. Frumos pînă la Rotund. Ştiţi, muzica sferelor…

 

---

[1] A se vedea disputa din teologia protestantă de la începutul sec. al XX-lea în jurul Naturii şi Harului (în special reacţia vehementă a lui Karl Barth faţă de Natur und Gnade/Natură şi har, volumul lui Emil Brunner). În fond, sola gratia (numai harul) Reformatorilor înseamnă preeminenţa fiinţială şi salvifică a harului, fără de care nu există nici revelaţie, nici răscumpărare.

Post de post

A, nu, nu e vorba de un superlativ. Nu e un „post” cu rating ameţitor.

În urmă cu ani de zile, o formaţie de muzică hip-hop (cred) se prezenta, pe afişul publicitar, cu logoul „băieţi de băieţi”. Era, desigur, o formă de superlativ specifică argoului hip-hop-ist: ei erau, se înţelege, cei mai frumoşi şi mai talentaţi din tot neamul băieţesc, şi asta pentru că erau băieţi de cartier. Interesant superlativul argotic, care foloseşte două substantive sau, mai exact, un substantiv reduplicat, însă niciun adjectiv, ca să exprime superlativul!

 

 În ce ne priveşte, sintagma „post de post” desemnează postul de blogăreală. Interesant, nu-i aşa, că de cînd am călcat în virtual am început să uităm (şi ce repede!) sensul evanghelic al termenului? Aşa se face că „post” (folosit în legătură cu blogul), englezism, fireşte, deci nentural limbii române, desemnează din ce în ce mai mult „postările” sau „articolele” de pe bloguri. Şi, uite-aşa, termenul „post” devine cît se poate de ambiguu!

Aşadar, vorba pictorului René Magritte (Ceci n’est pas une pipe!) … Ceea ce citiţi acum nu este un „post”, ci un „articol” (sau, la limită, o „postare”).

Pînă una alta, alţii au ştiut să confişte blogăreala - acest veritabil neo-folclor (adaptat exigenţelor unui veac internautic) - şi să facă din el o afacere: blogvertising, marketing prin intermediul blogurilor etc. Le dorim să le fie postul post (şi să nu rabde de foame ori să ţină post, dacă nu iese afacerea).

Şi nu uitaţi: pre limba românească, „post” aparţine ariei semnatice a sintagmelor „Postul Mare”, „de post” şi mai ales „a posti” (nu „a posta”  )[1].

„Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului te va însoţi.”

---

[1] Folosit în legătură cu blogul sau spaţiul internautic, „post” (în loc de „articol” sau „postare”, care rezonează mai româneşte) sună la fel de barbar ca „automobil cu climă”  (în loc de „automobil cu climatizare”).

Liviu Mocan despre Richard Wurmbrand

 

Iată un reportaj care trebuie văzut (furnizat de Alfa Omega TV). Sculptorul clujean Liviu Mocan despre Richard Wurmbrand.

 

Culmea filologiei

Reputatul filolog George Pruteanu susţine (nu fără argumente solide) că, în limba română, ar trebui să scriem maus în loc de mouse, clic în loc de click, sait în loc de site. La fel, bisnismen în loc de businessman şi şou în loc de show. Aşa cum scriem ofsaid pentru off-side şi gol pentru goal, cum scriem pulover în loc de pull-over. În acelaşi fel, ar trebui să mai scriem compiuter în loc de computer, opinează remarcabilul filolog.

 Atunci, întrebăm noi, ar trebui să scriem tasta dilit, în loc de tasta delete?

Sinestezie

Zice Paul Eluard:

„Cu ochii degetelor cercetez surîsuri”.

 

Şi dacă tot aţi atins cu degetele ochilor tasta, să ştiţi că termenul tastă vine de la franţuzescul tâter („a pipăi, a atinge”), care vine de la vocabula taster (atestată în sec. al XII-lea), al cărei etimon este cuvîntul latinesc popular tastare, contragere de la taxitare (popular şi el), derivat din taxare, care înseamnă „a lovi des şi cu putere”. Aşa că… aveţi grijă la surîsuri!