VIRTUŢILE LIMBII? (despre diferenţa dintre grămătic şi „stilist”)

Cu o consecvenţă demnă de invidiat şi cu o acribie demnă de urmat, aşa îşi scrie Rodica Zafiu rubrica de limbă din România literară. Săptămînal, fenomenele recente ale limbii române sînt cîntărite în mîinile lingvistei de la hebdomadarul bucureştean. Păcatele limbii… Iată un titlu nemaipomenit de adecvat pentru o rubrică în care „boalele” limbii române sînt analizate cu atenţie. Dacă abaterea de la norma gramaticală e un fenomen covîrşitor din punct de vedere statistic (cum ar putea fi altfel, cînd fiecare „pre limba lui piere”? ) în comparaţie cu norma însăşi (care rămîne un ideal [de] aproximat), înseamnă că munca de lingvist este o veritabilă muncă de patolog.

Însă tocmai în variaţiile lingvistice rezidă creativitatea unei limbi. De aceea, limba este un fenomen dinamic, viu, care respiră şi expiră, metabolizează cuvinte şi structuri idiomatice ori sintactice noi. Iar dacă sînt noi, înseamnă că – cel mai adesea – ele nu sînt normate de gramaticile Academiei. La fel, limba repune în circuit cuvinte ieşite din uz, pe care uneori le resemnifică. Aşa se face că „nemernicie” desemnează astăzi altceva decît „înstrăinare”, iar „a salva” [pe dischetă] înseamnă altceva decît „a mîntui”; mai greu de naturalizat este… „salvarea” banilor la bancă (to save money), nu atît din lipsă de bani, cît din lipsă de spirit (al limbii), în condiţiile în care limba română are deja o expresie prin care desemnează acţiunea respectivă; „ţăran” tinde să însemne altceva decît „om al pămîntului (terra)”, aşa cum în alte spaţii lingvistice „paysan” (fr.) devine uşor peiorativ, motiv pentru care se recomandă „fermier” (termen folosit cu predilecţie de presa franceză, în defavoarea celui dintîi). Tot de spectrul greşelilor de limbă ţine şi pleonasmul: „a urca sus”.

Însă ceea ce este pentru grămătic o greşeală de limbă (precum pleonasmul) devine, sub ochii indulgenţi şi generoşi ai criticului literar (ai „stilistului”), figură de stil, licenţă poetică etc. (exemplul cel mai banal, didactic, este eminescianul „cobori în jos, Luceafăr blînd”; ar putea coborî în sus? Şi dacă Eminescu are dreptate? În fond, dincolo de spaţiul gravitaţional-terestru, care va fi fiind „sus”-ul şi care e „jos”-ul?). La fel este şi cazul formulărilor redundante: „iarna nu-i ca vara” (cîtă poezie!). Să mai adăugăm cazul greşelilor de lexic, cînd un cuvînt este folosit greşit în locul altui cuvînt. Sau folosirea formelor demonetizate ori arhaice, ieşite din uz (de pildă, autorul acestui text scrie în primul paragraf „boalele limbii”, în loc de „bolile limbii”, cum e corect). Greşit! Aşa zice grămăticul, însă stilistul vede acolo o un efect retoric…

Ca să fiu mai direct, pentru grămătic, o formulare insolită atîrnă greu în balanţa judecăţii lingvistice, ca probă sigur incriminatorie, irecuzabilă. Pentru „stilist” (sau „poetolog”, ziceţi-i „metaforolog” – după Ricœur ar trebui să existe „metaforologi”, nu-i aşa?), o construcţie de acest fel devine cu uşurinţă un semn al harului de povestitor (al locutorului). Numai celui care vorbeşte cu har îi este dat să fie înălţător (în fond, şi Cuvîntul s-a coborît în locurile mai de jos decît pămîntul, dar a făcut-o întru înălţare). Aşadar, diferenţa dintre grămătic şi „stilist”/„poetolog”/„metaforolog” e – într-un fel – cea dintre „greutate” şi „har” (ca să folosesc termenii cheie ai mirabilei cărţi scrisă de Simone Weil.

Aşadar, limbile au şi virtuţi, nu numai păcate!

 

Notă: dacă nu veţi găsi în DEX vocabulele „stilist” (cu sensul precis de specialist în stilistică), „poetolog” şi „metaforolog”, să nu aruncaţi înspre autorul acestor rînduri cu chestii grele (gravis lapis, cum zic latinii, adică „piatră grea”: pietrele pentru lapidare ţin de greutate, nu de har). Nici să nu faceţi indigestie cînd le înghiţiţi (cum a făcut Ioan Apocalipticul cînd a îngurgitat cartea). Ci înfruptaţi-vă euharistic, cu stil şi înalt. Şi nu uitaţi: „vorbirea voastră să fie cu har, dreasă cu sare” (Coloseni 4:6); adică înaltă.