Privatizarea lui Dumnezeu

Era vară, iar copacii fugeau verzi unii după alţii. Mai apoi, au început să se îmbrîncescă cu ramuri verzi, foarte verzi, verzi de-o şchioapă. Apoi au început să se îmbulzească unii în alţii, după ce, o vreme, s-au îmbrîncit cu brînci verzi. Verzi de-o şchioapă. Biserica rămăsese de mult în urmă. Rămăsese galbenă sau portocalie. Sau galben-portocalie. Ca şi cum i-ar fi roşit tegumentul icteric. Acum, doar copacii alergau prin faţa ferestrei. Alergau verzi. Verzi de-o şchioapă.

- Unde e capătul de linie?

- Lîngă spital, ştiţi, la biserica aia galbenă. Ştiţi, biserica lu’ Becali.

- !?

Rămîn mut. Zîmbesc. Zîmbesc amar. Zîmbesc dezarmat. Zîmbesc negru. Iar bătrînul de lîngă mine insistă:

- Aşa-i, nu rîdeţi, domnu’. Aia-i biserica lu’ Becali…

Iar copacii fugeau prin faţa ferestrei. Fugeau verzi prin… da, prin faţa ferestrei. Fugeau unii după alţii. Iar biserica rămăsese în urmă. Rămăsese galbenă. Sau roşie. Sau portocalie. Ca şi cum i-ar fi roşit tegumentul icteric. Rămăsese în urmă. Rămăsese a lui Becali. Doar copacii fugeau. Fugeau verzi. În timp ce eu zîmbeam. Zîmbeam galben. Sau roşu. Sau portocaliu:

„…. numai eu nu aflasem…; nu aflasem că Dumnezeu fusese privatizat…”