POSTOLACHE

Dicţionar de nume predestinate:

• Brânzovenescu şi Farfuridi: nume predestinate pentru nişte fiinţe aproape stimabile sau stimabile pînă la comestibil. Gata să îşi asume gesturile cu responsabilitate anonimă.

• Trahanache e un nume potrivit pentru cineva greoi şi îmbătrînit. Ehei, Trahanache s-a născut bătrîn! Doar asta i-a fost scris, pentru asta a văzut el lumina zilei (voiam să spun… lumina tiparului).

• Auguste şi Louis Lumière (adică fraţii „Lumină”) au fost predestinaţi să se joace de-a luminile şi umbrele. Şi aşa… s-a făcut că a apărut primul aparat de filmat. Apoi, primul aparat de proiecţie cinematografică. Şi numele le-a fost predestinat pentru joaca lor.

• Presley este un nume predestinat pentru un Prîslea cel Voinic modern, care se ia la trîntă cu tradiţia şi care întoarce sonoritatea cu viscerele pe dos. Şi care foloseşte drept paloş o chitară, pe care o lipeşte (Stuck on you, zice şlagărul) cu grijă de spinarea zmeului cel bătrîn (ştiţi, e ca şi cum l-ai disciplina pe clavecin cu o baterie; că doar ambele sînt instrumente de percuţie, nu?).

• Să ne fie cu iertare, dar şi Văcăroiu este un nume predestinat pentru cineva cu vocaţie de „mînător” al turmei naţionale.

• Gurile rele spun că şi Codruţ ar fi un nume survenit destinal pentru un ministru dintr-o ţară în care se fură precum în codru.

În sfîrşit, ……. Postolache. Postolache este predestinat să fie blogger. Să posteze posturi, fără să ţină post de internet. Să citească toate posturile care se postează pe alte „bloage”. Să urmărească toate clasamentele, să spere la rating mai mare, să se facă luntre şi pixeli ca să intre în top 10. Să-i motiveze pe internauţi (uneori cu „blogărnicie”) să-i devină cititori. Să se dea peste cap, rulîndu-se precum blogroll-ul, pînă realizează un număr suficient de incoming links.

Postolache este obişnuit cu scrisul. Scrie posturi, numai că postul este o specie literară (?) nouă (aştept cu interes apariţia primului volum-„blog” tipărit pe hîrtie şi cu miros imbietor de cerneală tipografică; sms-uri de dragoste publicate în volum am văzut deja). Postul, zic, este o specie e-literară cumplit de heterogenă. Un pot-pourri, ce mai! (să ştiţi că există şi post-pourri; în traducere literală, „post putred”). Un bric-à-brac de lucruri vechi (şi „nouă”). Există posturi şi bloguri despre te miri ce: jurnalism alternativ, muzică modernă sau clasică, literatură, artă, dating, film, spiritualitate, teologie.

Hiba principală e, însă, improvizaţia. Toată lumea scrie orice şi despre orice. Nu trebuie să fii profesionist ca să scrii. Nu există cenzură profesională. De pildă, toată lumea teologhiseşte à son gré. Postolache e e-teolog, iar producţiile lui pot fi uşor clasate drept electronic theology (nu sînt „pentru contra” internetului, dar… ştiţi, chestiile astea care încep cu e- îmi cam produc alergie, aşa că mereu mă întreb dacă există şi e-diot şi mă mai întreb ce înseamnă). Dar pe teologul Postolache nu-l veţi citi în Journal of Modern Theology, care necesită peer-to-peer review, pentru că el este teologul nepereche; nici nu-i susceptibil să fie revizuit. Dacă vrei să-i revizuieşti tezele, îţi trînteşte ritos un comments are closed.

Postolache este un apostol degenerat. Apostolul este cel care pune în act trimiterea (apo-stello), aşa că umblă per pedes apostolorum. Postolache nu ştie să umble pe jos. Postolache ştie să umble doar la calculator. Postolache nu ştie să umble pe mare, precum apostolul (sicut apostolus), ştie numai să surfeze pe internet. Postolache este un teolog „pentru aceasta” (nu, nu, nu ad-hoc; dacă ar fi ad-hoc, ar fi bine, pentru că ar şti limbi clasice şi ar citi Vulgata lui Ieronim; dar Postolache nu ştie). Postolache nu ştie drumul spre Agora ateniană, nici spre Areopag, dar se opreşte din cînd în cînd în Piaţa Matache. Şi dacă tot vă mai e drag de el, citiţi-i numele frumos şi palatalizat, precum francezii: Postolaş (aşa parcă devine inofensiv).

Postolache n-a auzit nici de Retractationes, pentru că e prieten cu Gusti (ăla din Ferentari), dar pe la Hippo încă nu s-a învrednicit să călătorească spiritualiceşte. Dacă ar fi făcut-o, poate ar fi auzit şi el îngerul rostindu-i tolle lege şi ar fi luat să citească. Să citească din sfinţii Apostoli cu luare aminte. Dacă i s-ar întîmpla asta, şi-ar schimba numele din Postolache în Apostu. Adică A-postu. Şi-ar face să strige pietrele, nu pixelii. Aşa a făcut şi George Apostu. În rest, un A-post(ol) modern postează puţin şi posteşte mult. Scrie puţine posturi, dar îşi asumă cu vrednicie postul (slujba) încredinţat(ă). Dacă s-ar converti, aşa ar face şi Postolache.

Deocamdată însă, Postolache postează.

Post-script („neştiinţific”, cum ar zice Kierkegaard, teolog neaoş, nu blogolog!): orice asemănare cu posturile pe care le-aţi citit prin blogosferă este pur întîmplătoare!