Trăiască Regele!

Nu ştiu cum ar fi arătat România astăzi dacă ziua de 30 decembrie ar fi lipsit din calendarele de acum exact şaizeci de ani.
Cert este că ziua n-a lipsit din calendar, aşa că astăzi ştiu cum arată România după 30 decembrie 1947.

Nu sînt monarhist, nici nostalgic, nici protocronist, dar nici nu mă simt confortabil să vorbesc despre ex-regi şi ex-regine…, cu atît mai mult cu cît actul de abdicare de la 30 decembrie nu reprezenta nici voinţa populară, nici cea a regelui Mihai însuşi.

Maxima zilei

   „Cred că wordpress-ul poate coroda caractere.”

(Ionatan Piroşca)

O scrisoare a lui Oncken

Mai jos, o scrisoare a lui Johann Gerhard Oncken (Varel, 26 ianuarie 1800-Zürich, 2 ianuarie 1884), publicată în Juvenile Missionary Herald, în anul 1848.

Oncken este considerat nu doar „părintele baptiştilor germani”, ci şi „apostolul baptiştilor europeni”, datorită misiunilor susţinute pe care le-a întreprins în afara Germaniei (în Prusia, Rusia, Elveţia, dar şi în Ungaria şi Transilvania; în 1869 vizitează chiar comunitatea menonită de limbă germană din Khortitsia, în sudul Unkrainei).

Născut în Saxonia Inferioară (în Nord-Vestul Germaniei), privat încă de timpuriu de prezenţa părinţilor, Oncken este crescut de o bunică. Este botezat ca luteran şi confirmat la 14 ani, după uzanţele bisericii luterane. Lucrează ca şi comerciant şi, în acest fel, ajunge în Marea Britanie, unde se converteşte într-o biserică metodistă londoneză, la vîrsta de 20 de ani. Ulterior, se întoarce în Germania natală ca misionar.

Sub influenţa lui George Alexander Haldane (pastor în Biserica Scoţiei la Edinburgh, devenit mai apoi baptist), Oncken decide să se boteze prin scufundare, după învăţătura noutestamentară, ceea ce se şi întîmplă după frămîntări care au durat mai mulţi ani. Astfel, la 22 aprilie 1834, Oncken este botezat în apele Elbei, în timpul nopţii.

Parcare

Hatikvah

Hatikvah (Speranţa), imnul Israelului

A se vedea si varianta interpretată de Barbara Streisand

Versurile îi aparţin poetului Naphtali Herz Imber (1856-1909), evreu ucrainean din Galiţia (în Ucraina de astăzi), şi au fost scrise la… Iaşi , în 1878. Textul a apărut după imigrarea sa în Israel (adică după 1882), în primul său volum abia în, Luceafărul de dimineaţă (1886). Poemul lui Naphtali Herz Imber se numea Tikavatenu şi avea nouă strofe. În 1887, pleacă la Londra, apoi în Statele Unite, unde moare de alcoolism… (în anul 1909), pentru ca în 1953 să fie reînhumat în Israel.

Reţin versul:

“Ayin letsion tsofiya” ["Un ochi către Sion priveşte"]

Muzica îi aparţine unui ţăran, evreu basarabean, Samuel Cohen. A fost compusă, ce-i drept, nu la mama acasă, ci la tata Avraam, în Israel.

În 1940, cîntecul a devenit imnul Ghetoului din Varşovia, ghetou constituit în centrul metropolei şi care trebuia să îi cuprindă pe evreii şi ţiganii care trăiau în acea vreme în oraş (adică mai bine de 30% din populaţia acestuia).

Cîntecul, care a fost adoptat ca imn al mişcării sioniste la primul congres al acesteia, în 1897, ar avea - zice-se - ecouri din melodii ucrainiene (Kateryna Kucheryava/Caterina cîrlionţata), dar mai ales din Carul cu boi moldovenesc. Ascultaţi!

Oricum, motivele melodiei au fost preluate în poemul simfonic Vltava/Die Moldau (e vorba de cel mai lung rîu din Cehia), al compozitorului ceh Bedřich Smetana, în 1874.

 

VIRTUŢILE LIMBII? (despre diferenţa dintre grămătic şi „stilist”)

Cu o consecvenţă demnă de invidiat şi cu o acribie demnă de urmat, aşa îşi scrie Rodica Zafiu rubrica de limbă din România literară. Săptămînal, fenomenele recente ale limbii române sînt cîntărite în mîinile lingvistei de la hebdomadarul bucureştean. Păcatele limbii… Iată un titlu nemaipomenit de adecvat pentru o rubrică în care „boalele” limbii române sînt analizate cu atenţie. Dacă abaterea de la norma gramaticală e un fenomen covîrşitor din punct de vedere statistic (cum ar putea fi altfel, cînd fiecare „pre limba lui piere”? ) în comparaţie cu norma însăşi (care rămîne un ideal [de] aproximat), înseamnă că munca de lingvist este o veritabilă muncă de patolog.

Însă tocmai în variaţiile lingvistice rezidă creativitatea unei limbi. De aceea, limba este un fenomen dinamic, viu, care respiră şi expiră, metabolizează cuvinte şi structuri idiomatice ori sintactice noi. Iar dacă sînt noi, înseamnă că - cel mai adesea - ele nu sînt normate de gramaticile Academiei. La fel, limba repune în circuit cuvinte ieşite din uz, pe care uneori le resemnifică. Aşa se face că „nemernicie” desemnează astăzi altceva decît „înstrăinare”, iar „a salva” [pe dischetă] înseamnă altceva decît „a mîntui”; mai greu de naturalizat este… „salvarea” banilor la bancă (to save money), nu atît din lipsă de bani, cît din lipsă de spirit (al limbii), în condiţiile în care limba română are deja o expresie prin care desemnează acţiunea respectivă; „ţăran” tinde să însemne altceva decît „om al pămîntului (terra)”, aşa cum în alte spaţii lingvistice „paysan” (fr.) devine uşor peiorativ, motiv pentru care se recomandă „fermier” (termen folosit cu predilecţie de presa franceză, în defavoarea celui dintîi). Tot de spectrul greşelilor de limbă ţine şi pleonasmul: „a urca sus”.

Însă ceea ce este pentru grămătic o greşeală de limbă (precum pleonasmul) devine, sub ochii indulgenţi şi generoşi ai criticului literar (ai „stilistului”), figură de stil, licenţă poetică etc. (exemplul cel mai banal, didactic, este eminescianul „cobori în jos, Luceafăr blînd”; ar putea coborî în sus? Şi dacă Eminescu are dreptate? În fond, dincolo de spaţiul gravitaţional-terestru, care va fi fiind „sus”-ul şi care e „jos”-ul?). La fel este şi cazul formulărilor redundante: „iarna nu-i ca vara” (cîtă poezie!). Să mai adăugăm cazul greşelilor de lexic, cînd un cuvînt este folosit greşit în locul altui cuvînt. Sau folosirea formelor demonetizate ori arhaice, ieşite din uz (de pildă, autorul acestui text scrie în primul paragraf „boalele limbii”, în loc de „bolile limbii”, cum e corect). Greşit! Aşa zice grămăticul, însă stilistul vede acolo o un efect retoric…

Ca să fiu mai direct, pentru grămătic, o formulare insolită atîrnă greu în balanţa judecăţii lingvistice, ca probă sigur incriminatorie, irecuzabilă. Pentru „stilist” (sau „poetolog”, ziceţi-i „metaforolog” - după Ricœur ar trebui să existe „metaforologi”, nu-i aşa?), o construcţie de acest fel devine cu uşurinţă un semn al harului de povestitor (al locutorului). Numai celui care vorbeşte cu har îi este dat să fie înălţător (în fond, şi Cuvîntul s-a coborît în locurile mai de jos decît pămîntul, dar a făcut-o întru înălţare). Aşadar, diferenţa dintre grămătic şi „stilist”/„poetolog”/„metaforolog” e - într-un fel - cea dintre „greutate” şi „har” (ca să folosesc termenii cheie ai mirabilei cărţi scrisă de Simone Weil.

Aşadar, limbile au şi virtuţi, nu numai păcate!

 

Notă: dacă nu veţi găsi în DEX vocabulele „stilist” (cu sensul precis de specialist în stilistică), „poetolog” şi „metaforolog”, să nu aruncaţi înspre autorul acestor rînduri cu chestii grele (gravis lapis, cum zic latinii, adică „piatră grea”: pietrele pentru lapidare ţin de greutate, nu de har). Nici să nu faceţi indigestie cînd le înghiţiţi (cum a făcut Ioan Apocalipticul cînd a îngurgitat cartea). Ci înfruptaţi-vă euharistic, cu stil şi înalt. Şi nu uitaţi: „vorbirea voastră să fie cu har, dreasă cu sare” (Coloseni 4:6); adică înaltă.

 

Născut din ape

 

 Acuarelă

 

  Acuarelă

 

Castelul de apă 

 

Lacustră

 

 

 Impresionism

 

 

Pastel acvatic

 

 

 

 

 Turnul de apă

 

 

 

 Puntea Naiadelor

 

 

Copaci în adîncuri

 

Rug(ă)

„Tatã a nostru
Cai eshci pi Tserlu,
S-ayisescã Numa a Ta,
S-yinã Vãsilia a Ta,
S-facã vrerea a Ta,
Ashi cum sh pi Tserlu,
Ashi sh-pi tutulu loc.
Pãne a nostrã atsea di cathi dzuã dã-nã-u sh-azã
Shi ljartã-nã-le amãrtiile-a nostre
Ashi cum le-ljirtãm shi noi-a tsilor cai nã-fac amãrtie.
Shi nu nã-du tu pirazmo,
ma aveglji-nã di atselu arãolu.
Cã a Ta easte Vãsilia shi Putere
a Tatãlui sh-a Hiljlui shi-a Spiritlui Ayiu,
Tora, totãna shi tu eta-a etilor.
Amen.”

Aşa sună Tatăl nostru în limba aromână!!!
Frumoasă expresia intensivă din final eta-a etilor (care, reconstituit, ar trebui să sune în originalul latin aetas aetatum, adică etatea etăţilor , iar în româna slavofilă vecii vecilor). De observat şi palatalizarea: Fiului devine Hiljlui.

Pentru cei care nu citiţi aromână, vă propun coreeană. Citiţi aici (măcar) negru pe alb, cum zicea străbunicul meu (ăla care cînta la scripcă) atunci cînd îi arătam Testamentul ăl mic, pentru care ochii îi erau deja insuficienţi:

하늘에 계신 우리 아버지여
이름이 거룩히 여김을 받으시오며
나라에 임하옵시며
뜻이 하늘에서 임한것 같이 땅에서도 이루어지이다.
오늘날 우리에게 일용할 양식을 주시고
우리가 우리에게 죄 지은 자를 용서한 것 같이
우리의 죄를 사하여 주옵시고
우리를 시험에 들게 하지 마옵시고
다만 악에서 구하옵소서.
대개 나라와 권세와 영광이 영원히 있사옵나이다.
아멘.

 

Lingala este o limbă din familia limbilor bantu, vorbită în Congo şi în Angola. Este scrisă în grafie latină. Observaţi elemente lexicologice romanice (ca de exemplu „Tatá”). Explicaţia ţine de intervenţiile misionarilor catolici şi protestanţi, din sec. al XIX-lea, care au socotit că limba lingala e prea săracă lexical (şi grammatical). Ei au introdus şi grafia latină (necesară pentru o limbă nescrisă pînă atunci). Cam aşa arată macrameul:

„Tatá wa bísó, ozalí o likoló,
bato bakúmisa Nkómbó ya YЭ,
bandima bokonzi bwa YЭ, mpЭ elingí YЭ,
basála yangó o nsé,
lokóla bakosálaka o likoló.
Pέsa bísó lÎlЭ biléi bya mokЭlЭ na mokЭlЭ,
límbisa mabé ma bísó,
lokóla bísó tokolímbisaka baníngá.
Sálisa bísó tondima masÎnginya tέ,
mpé bíkisa bísó o mabé.
Amen!” 
 

(grafie aproximativă, din motive tehnice)

 

În rest, voiam să păstrez pentru mine versiunea de mai jos, dar… nu vă pot priva de micile bucurii „clasice” :

„Pater Noster, qui es in caelis,
Sanctificetur nomen tuum.
Adveniat regnum tuum,
Fiat voluntas tua,
sicut in caelo, et in terra.
Panem nostrum quotidianum da nobis hodie,
Et dimitte nobis debita nostra,
sicut et nos dimittimus debitoribus nostris.
Et ne nos inducas in tentationem,
Sed libera nos a malo.
Amen.”

Vãsilia shi Putere fire-ar cu voi!

 

Natură moartă cu fraţi

Zilele trecute, Interacţiuni mă întreba dacă se poate scăpa de politica cultică. Am ezitat puţin. Acum ştiu sigur: NU! Sînt şanse pe lîngă care trecem şi care nu se mai întorc. Poate după Sinai, la o aruncătură de băţ cît 40 de ani prin pustie. Cine nu-i pregătit să se-ntoarne în Egipt!

Nu îl cunosc pe Ionel Tuţac nici personal, nici… impersonal. Nici nu mă interesează dacă alte persoane din consiliul cultului îl cunosc sau dacă se raportează la el (cu mine) anti-personal. Nu ştiu nici cum arată, nici cum nu arată, nici cum predică, nici dacă îşi plictiseşte enoriaşii, nici dacă este un bun evanghelist, nici cum îşi administrează biserica. Nici dacă are chelie sau dacă e cărunt. Dacă are riduri ori dacă bea NessCafé dimineaţa. În fond, mi-e egal. Nu are imporanţă. Chiar deloc. Nici unele, nici altele.

Ştiu doar că, recent, cînd Paul Negruţ a fost acuzat de plagiat, s-a propus (de către camarila „regală”), într-o şedinţă a Comunităţii Baptiste de Oradea şi Satu-Mare, ca cei care mai formulează public asemnea acuzaţii, chiar dacă ele sînt întemeiate, să fie puşi sub disciplina Cultului Baptist. Nu a bisericii. A Cultului! Şi asta, pentru că biserica locală poate refuza disciplinarea enoriaşului care a avut tupeul să fie sincer şi a spus în mod public că împăratul şi-a uitat nădragii pe umeraş.

Ne întrebăm însă dacă aceste decizii au fost valabile doar în cazul acuzaţiilor formulate faţă de dl Paul Negruţ sau dacă îi vizează şi pe actualii inchizitori ai lui Ionel Tuţac. În urmă cu cîteva luni, colaborarea mea cu ziarul creştin Santinela a încetat tocmai pentru că m-am opus publicării unei ştiri despre acuzaţia de plagiat de la Emanuel. Nu pentru că aş fi fost convins de inocenţa sau de culpa dlui Paul Negruţ, ci pentru că - am socotit eu - astfel de lucruri trebuie instrumentate pastoral. Nu în presă, pe site-uri sau pe bloguri. Dacă normalitatea este însă cea de pe blogul dlui Marius Cruceru, atunci… probabil că am greşit, dle Cruceru, că m-am opus terfelirii publice a pastorului Paul Negruţ? Să înţeleg că execuţia publică este procedura normală? Sau poate asta depinde de interese…

Una peste alta, regula disciplinării în caz de abateri morale (sau doctrinare), aşa cum prevede Mărturisirea de credinţă a Cultului Creştin Baptist din România, pp. 17-18, este ilustrată cu textul biblic din Matei 18:15-17:

„Dacă fratele tău păcătuieşte (împotriva ta), du-te şi mustră-l doar între tine şi el. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. 16 Dar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine una sau două persoane, pentru ca „orice vorbă să fie susţinută pe baza mărturiei a doi sau trei martori”. 17 Dacă nici de ei nu vrea să asculte, spune acest lucru bisericii. Dar dacă nici de Biserică nu vrea să asculte, atunci să fie pentru tine ca unul dintre neamuri şi ca un colector de taxe”.

Aşadar, ne întrebăm cît anume contează regula Mărturisirii de credinţă în cazuri de acest fel (precum „dedublarea” mincinoasă a IP-ului sau alte abateri de acest fel). Sau, mai ales, ce valoare mai are învăţătura Scripturii pentru noi? Sînt cazuri în care ea nu se mai aplică?

Se pare că da. Pentru unii baptişti din România, Scriptura se poate hermeneutiza şi altfel decît după arta interpretării. Iar Mărturisirea de Credinţă parcă nici nu mai contează… Totul se cîntăreşte vag şi fluctuant (precum culorile într-o pictură impresionistă), în funcţie de interesul politic. De incorectitudinea politică.

A păcătuit cel care a minţit sau nu s-a ţinut de cuvînt? Da. Desigur. Dar cel care a luat piatra? Judecaţi voi. După Scripturi, nu după hermeneutica „demitologizării” politicianiste. Nici după political incorrectness. Ci după Scripturi (că Mărturisirea de credinţă baptistă a fost recent abrogată de bloggeri; se pare că, de facto, documentul este lovit de nulitate; prevederile lui nu se mai aplică).

În rest, ne rămîne peisajul dezolant baptisto-suicidar, un fel de pictură grotescă, care ar putea purta cu succes numele „Natură moartă cu fraţi”:

„În zilele din urmă, fratele va da la moarte pe fratele său”. (Mt. 10:21)

Aşadar, măcar să ne bucurăm de spectacol. Show must go on! (că aia cu Să nu-mi iei niciodată dragostea a fost pusă la index). Show must go on! Să se amuze Bastrix şi ai lui (invitaţi ad hoc, întîmplător, la un spectacol grotesc şi gratuit, la un festin canibalesc). Nepocăiţii de pe-alături, cărora le dăm lecţii de sfinţenie. Să simtă mireasma Evangheliei (pînă îi loveşte un damf, din ograda baptistă). Şi urmaţi modelul pastorilor noştri. Cu bucurie, cu amuzament, cu delectare…

Va urma… Va urma? Poate doar vremuri de (mai) apoi… Şi rating pe unele bloguri, comment-uri împătimite, „posturi” nepostite, suspans, lovituri de teatru, „postolachi”, lovituri sub centură şi jocuri politice (să ştiţi, jocul politic este un alt aspect al lui homo ludens, de cuprins neapărat într-o teorie a jocului).

Bun venit, vremuri din urmă! Bun venit, escaton!

Dincolo de asta, nu mai are ce să existe. Nu ne rămîne nimic. Ura e semnul deplin al escatonului. Iar dincolo de ură, nu mai e nimic. Decît (pentru cei care-au ştiut s-o păstreze)… iubirea.

 

La bătaie cu Tatăl nostru

Pentru că Tatăl nostru nu este şi tatăl lor, asociaţia Solidaritea pentru libertatea de conştiinţă a formulat o adresă către postul naţional de radio (Radio România) în care îi cere să înceteze difuzarea rugăciunii Tatăl nostru la începutul programului matinal (alături de intonarea imnului naţional). În caz contrar, Societatea Română de Radiodifuziune va fi acţionată în instanţă.

Argumentele pîrîcioşilor împotriva pîrîţilor sînt: principiul neutralităţii statului faţă de cultele religioase şi respectiv egalitatea cultelor în faţa legilor şi autorităţilor de stat. Ambele sînt preluate din Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

În documentul semnat de Remus Cernea, directorul executiv al asociaţiei, se mai afirmă că

„În România locuiesc numeroşi cetăţeni care aparţin altor culte decât cele creştine sau care sunt agnostici şi atei sau care, împărtăşind credinţa creştină, doresc în acelaşi timp o clară separare între stat şi biserică şi o neutralitate a instituţiilor statului”.

Raportul prezentat de Remus Cernea nu se referă însă la situaţii în care creştini de diverse confesiuni sau musulmani, hinduşi etc. sînt obligaţi să asculte la posturile publice ori private de radio şi televiziune muzică satanistă (de regăsit uneori în grila de programe a posturilor de radio). Nu se spune nimic despre prezentarea unilaterală a teoriei evoluţioniste la emisiunile ştiinţifice (o formă de prozelitism secular). Toate aceste împrejurări reprezintă, credem, o violentare a libertăţii de conştiinţă a celor care… nu sînt agnostici sau atei (pe care îi are în vedere - în mod exclusiv şi discriminatoriu - pledoaria documentului redactat de Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă).

Reamintim că aceeaşi asociaţie militează, începînd din cursul anului trecut, şi pentru eliminarea icoanelor din şcoli.